Henry Selbing - dirijorul cu o singură mână care a reînviat muzica simfonică la Sibiu


Fără el viața culturală a Sibiului de altădată ar fi fost mult mai săracă. A fost evreu și și-a trăit tinerețea în vremuri dureroase pentru comunitatea din care a făcut parte. Cu toate acestea, nu a urât pe nimeni și nici nu a fost resentimentar. Dimpotrivă, de-a lungul întregii sale vieți, a iubit, a inspirat și a ajutat oameni. Vorbea, în afară de română, încă trei limbi: germana, maghiara și ebraica. După război, a devenit primul director și prim dirijor al Orchestrei Filarmonicii de Stat din Sibiu, o instituție culturală care, sub bagheta maestrului, va cunoaște succesul până dincolo de granițele României. Iată o poveste despre talent, noblețe și umanitate.

Copilul care dirija fanfara

Suntem prin 1919, când duminică de duminică, fanfara militară emoționează mulțimea în Piața Mare, din Sibiu. La fiecare reprezentație, invariabil, un copil de șapte ani se ivește în spatele dirijorului acompaniindu-l cu mișcări similare. E complet vrăjit de muzica fanfarei, iar mânuțele lui desenează în aer arabescuri când ferme, când line. Sibienii îl cunosc deja pe micul Henry și știu că fanfara și-a făcut un obicei să-i aștepte apariția. Abia apoi începe reprezentația.

Născut într-o familie modestă de evrei, micuțul locuiește cu părinții și alți trei frați într-o casă de lângă Muzeul Brukenthal. Și cum în comunitatea evreiască educația este considerată o prioritate, toți cei patru copii studiază câte un instrument. Henry începe pianul, însă cu auzul lui absolut și pasionat de fiecare sunet muzical, va asista și la orele fraților și surorii lui, învățând autodidact și celelalte instrumente (de suflat sau coarde) pe care aceștia le studiau.

Își divinizează mama care, fără să aibă studii de canto, le interpretează, deseori, copiilor ei arii din opere celebre cu o voce de soprană pe care Henry n-a uitat-o niciodată. Toată copilăria și adolescența viitorului mare dirijor înseamnă pasiune pentru muzica clasică, dar și exercițiu intens.

Din clasa a V-a, pleacă la Timișoara, unde va cânta într-un cor, dar și ca solist, într-un Templu ebraic, având casă și masă gratis. Suferă din pricina despărțirii de ai lui, însă nu renunță.

La 17 ani, va primi o lovitură cruntă din partea desti­nului. În paralel cu studiul muzicii și al disciplinelor de școală, pentru un mic câștig, băiatul, pe post de curier, transportă încălțăminte. În acea zi fatidică, în Timișoara, având brațele încărcate de cutii cu pantofi, încearcă să traverseze, însă nu observă la timp tramvaiul. Acesta îl izbește și îi retează brațul drept, de sub umăr. Cariera lui de dirijor de talie internațională, însă, abia acum începe…

„Aici nu, niciodată!” strigă Profesorul

Sunt cuvintele pe care le-ar fi rostit ferm celebrul pianist Paul Wittgenstein, profesor al clasei de maeștri cu același nume, de la Conservatorul din Viena, bătând cu pumnul în masă, când naziștii au dat buzna în sala de curs pentru a căuta evrei.

După liceu, Henry Selbing pleacă la Viena, capitală mon­dială a muzicii. Întâmplarea sau destinul face să susțină admiterea la celebrul Neues Wiener Konser­vatorum, cu marele pianist și profesor Paul Wittgenstein căruia, de asemenea, îi lipsește brațul drept, pierdut pe front, în timpul Primului Război Mondial. E începutul unei prietenii strânse, dintre studentul, pe atunci, Henry Selbing și unul dintre cei mai influenți pianiști ai începutului de veac. Astfel că, în timpul invaziei hitleriste din Viena, tânărul evreu va fi protejat de profesorii lui care, recunoscându-i talentul, se decid să-l ajute să finali­zeze studiile în particular, eliberându-i și un act doveditor.

În perioada vieneză, tânărul Henry Selbing muncește, în paralel cu studiul muzicii clasice, pentru a se putea întreține: acordează piane, dă lecții pentru același instru­­ment, compune și orchestrează clandestin piese de muzică ușoară, cântă chiar și înregistrează pe disc, cu numele Ernö Schlesinger (primul și adevăratul lui nume), ferindu-se ca profesorii de la Conservator să afle.

Tânărul Henry Selbing ajunge să dirijeze Balul Operei din Viena, fiind și dirijor colaborator al orchestrei simfonice Radio din capitala Austriei, un statut care îi deschide perspective de afirmare uriașe. Din păcate, însă, instaurarea dictaturii hitleriste în Austria, îl obligă, în 1939, să revină acasă, la Sibiu. Avea doar 27 de ani.
Citește mai departe Vezi colecția de articole „Oameni & locuri”

Sursa cover foto:  arhivă Ileana Selbing.

Alte sugestii

Gong, o lume cu povești educative
Marius Turdeanu: Apoi se face liniște. Totală. Și atunci zâmbesc...
Sanda Anastasof. De meserie sufleor
Efectul Faust
Despre libertate, teatru și provocări. De vorbă cu actrița Diana Fufezan