Despre libertate, teatru și provocări. De vorbă cu actrița Diana Fufezan

Când stabilesc un interviu cu un actor, nu mă gândesc atât de mult la întrebările pe care o să i le pun, cât mă străduiesc cum să-l fac să uite de tehnici de vorbire, de replici bine structurate, de gândul că lucrează la imaginea lui. Să fie el, fără make-up de orice fel, deși ar fi în dezavantajul lui ar putea zice unii cititori, care își doresc să vadă partea puternică, frumoasă, modelul, imaginea pe care și-au creat-o de-a lungul timpului mergând la teatru și văzându-l pe scenă.

Pe actrița Diana Fufezan, o știu din vedere și o văzusem în spectacole, dar n-aș fi putut spune ce fel de interlocutor e. După interviurile pe care le-am citit în presă, aș fi zis mai degrabă că știe să evite elegant întrebările la care preferă să nu răspundă și nu-i place să povestească despre ea, dincolo de scenă. „ Cred că îmi place să păstrez misterul pentru că în momentul în care ajungi să știi prea multe despre un om, văzându-l pe scenă, fără să vrei pui în balans tot ce știi despre el ca om și începi să compari cum e în viața personală și cum e pe scenă”, îmi spune Diana.

Așa că ne propunem să nu vorbim prea mult despre un rol sau altul, ci despre 30 de ani de la revoluție, despre educație, despre Sibiu și schimbare.

„De acolo, din curtea bunicilor, dacă mă urcam în nuc vedeam curtea închisorii. Atunci ei deja își vânduseră casa și părinții, apartamentul. Bunicii stăteau la noi în apartament cu toate lucrurile împachetate, ca și noi de altfel, și auzeam de la radio și de pe la vecini că cei care erau închiși în Aiud au început să facă și ei acolo revoluția lor, zicând că vor să fie eliberați, să fie liberi că acum toată țara e liberă. ”

Aiud – orașul natal al Dianei Fufezan. Avea 11 ani cand s-a mutat împreună cu toată familia în Sibiu. Pe la 3 ani vizitase o dată Sibiul și din poveștile părinților știe că fusese fascinată de oraș. Mama ei își dorea un liceu bun pentru copii, așa că soluția asta era, să se mute în Sibiu. „Bunica mea avea fratele în Sibiu. N-aveai cum să te muți în alt oraș. Doar dacă aveai pe cineva sau dacă te delega cumva serviciul. Ori, ca să ai serviciu trebuia să faci dovada că ai locuință. Ca să ai locuință trebuia să ai un serviciu. Era un cerc vicios, iar in Sibiu era absolut de neintrat , aici fiind Nicu Ceaușescu. Era considerat oraș închis, mult mai închis decât altele. Țin minte că bunica a tot făcut o multime de drumuri la Sibiu, s-a întâlnit cu un comandant din armată să discute. Bunicul meu a făcut războiul, a fost veteran de război. Au tot încercat printr-o grămadă de căi și cred că au trecut trei sau patru ani până au reușit să primească aprobarea să ne mutăm. Prima dată bunicii au primit viză de Sibiu, prin fratele bunicii, stând la el. Altfel nu aveau cum să dovedească că au locuință în Sibiu. Deci au luat viză de flotant și bunica a cerut reîntregirea familiei. Țin minte, când a început toată povestea cu Revoluția, noi eram deja cu casa împachetată… De ce era împachetată? Pentru că nu era nici foarte ușor să găsești camion care să îți transporte mobila, nici șofer. Când aveai camionul, nu aveai șoferul. Când aveai șoferul, nu aveai camionul și uite așa am stat mai mult de o lună de zile cu casa în saci. Iar în momentul  în care am găsit și camionul și șoferul, șoferul i-a zis mamei:,,Doamnă –eu vă duc mobila în Sibiu, dar acolo se trage. Și dacă o să-mi ia camionul pe post de baricadă, eu vă las acolo totul și am plecat. Îmi salvez viața’’. Ne-a propus să mai așteptăm și am mai așteptat. Așa că în 13 ianuarie 1990 ne-am mutat în Sibiu.”

Sursa foto © Paul Băilă / Balul, 2012