Emőke Boldizsár: „Toate discuţiile naţionaliste mi se par outdated”

Cu aproximativ un milion de etnici, conform ultimului recensământ, comunitatea maghiară reprezintă astăzi șase procente din populația țării. În județul Sibiu trăiesc cincisprezece mii de maghiari. Cele mai importante evenimente anuale dedicate acestei comunităţi: Zilele Filmului Maghiar, Zilele HUNGARIKUM, Festivalul Ars HUNGARICA sunt prilej de întâlnire pentru membrii comunității și sunt, poate, printre puținele evenimente cu un public care răspunde mereu prezent.

Atunci când vorbim de artă, în toate formele ei, reprezentanţi ai comunităţii maghiare excelează în toate domeniile. Ne-am oprit la Emőke Boldizsár, actriţă a Teatrului Național „Radu Stanca”, pe care o întâlnim des la evenimentele culturale din oraș și la multe dintre evenimentele comunității maghiare din Sibiu, fie pe scenă, fie în public.
Emőke s-a născut la Bistriţa, în 27 noiembrie 1981. După ce a terminat liceul, a studiat la Universitatea de Artă Teatrală „Szentgyörgyi István”, Târgu Mureș. A profesat trei ani la Teatrul Maghiar din Cluj, după care s-a mutat la Sibiu, unde a lucrat cu regizori cunoscuți precum: Alexandru Dabija, Silviu Purcărete, Gianina Cărbunariu, Radu Afrim, Radu Alexandru Nica, Rafael Kohn, Mihai Măniuțiu, Șerban Puiu. Vorbeşte la fel de bine patru limbi: maghiară, română, engleză şi germană.

„Acasă vorbeam limba maghiară, părinţii mei sunt maghiari. Limba română am învățat-o abia la doi ani, când «m-au dat la creșă». În Bistrița comunitatea maghiară e mică și nu erau creșe decât în limba română. În fiecare zi, o singură problemă le reclamau educatoarele părinților mei: vorbeam foarte mult, dar nimeni nu înțelegea nimic din ce spuneam, pentru că eram singura care nu vorbea limba română și nimeni nu înțelegea maghiară. M-am prins și eu destul de repede că vorbesc în gol ca radioul, dar acesta a fost și imboldul de a învăța limba celor din jurul meu. Acesta a fost primul meu contact cu limba română.”

„Am crescut într-un mediu bilingv, în care se vorbeau constant atât maghiara cât și româna. Astăzi mi se pare firesc să aud vorbite în jurul meu ambele limbi. Dacă una dintre ele nu se vorbește o perioadă de timp, am senzația că îmi lipsește ceva. La începutul anului 2014, am lucrat timp de aproape două luni împreună cu regizorul Silviu Purcărete la Teatrul Național din Budapesta ca asistent de regie.

Chiar dacă vorbeam zilnic și limba română cu domnul Purcărete și staff-ul domniei sale, în jur se vorbea doar maghiară. Atunci mi-am dat seama de fapt cât de mult îmi lipsește limba vorbită acasă. Cu tine, în gând, vorbeşti o singură limbă, eu gândesc în maghiară. Cu ceilalți e ca o căutare continuă în dicţionar. Cu cât cunoști mai bine o limbă străină, cu atât durează mai puţin procesul acesta. Nu îl mai conştientizezi. Ajungi să gândești în limba pe care o vorbești.”

„În secțiile maghiare ale școlilor din Bistrița se organizau constant recitaluri de poezie și concursuri de recitare. Cred că și astăzi se păstrează obiceiul acesta. Pentru noi, în era fără facebook, în care internetul era încă un mare miraj, dacă nu un mare baubau, erau o bucurie evenimentele acestea și o ocazie de a întâlni colegi cu aceeași pasiune comună: literatura. După un astfel de eveniment, profesoara mea de maghiară de la acea vreme mi-a spus că menirea mea e să fiu actriță. Eram unul dintre copiii care recitau cel mai frumos.

Habar nu aveam ce e aia o actriță. În Bistrița nici nu era teatru, dar mi-au rămas vorbele ei în minte. Astăzi poezia și ideea de recital de poezie sunt două noțiuni ușor peiorative sau cel puțin desuete, din păcate, dar particip și acum cu plăcere la astfel de evenimente. Cred că avem nevoie, fiecare, mai mult decât oricând și de un strop de poezie în fiecare zi.”

În școlile maghiare, ca limbă străină se preda germana. Astăzi, unguroaica Emőke Boldizsar joacă cu firescul cel mai adesea întâlnit la vorbitorii nativi de limba germană, în spectacolele secției germane, ale Teatrului Național „Radu Stanca” Sibiu.

Foto credit: TNRS, Adi Bulboacă