Te mai gândești la Ea din când în când?


Un soare de după-amiază se arată obosit pe stradă. Umbra clădirilor vechi și înalte, în mare parte cu fațade în stil neoclasic, lasă să pătrundă în oameni o răceală care le grăbește pașii. Cu aparatul foto la vedere și mâinile împreunate, doi tineri roagă un trecător să le pună dragostea într-o fotografie. Tribunei numărul 13. Mă gândesc la ea/Non-stop.

În fața mea, zâmbetul îndrăgostiților. În spatele lor, un spațiu comercial părăsit, cu geamuri sparte. Praful acoperă goliciunea vitrinei dărăpănate și mâzgâliturile trecătorilor zgârâiate pe ușă, pe sticlă… Trecerea timpului a șters orice urmă de culoare. Doar gunoaiele din geam mai au ceva din culoarea neglijentei firi contemporane. E semn că locul este vizitat de ființe vii, nu doar de stafiile unor iubiri trecute.

Un loc ideal pentru abandon

Dacă pornești într-un demers experimental și întrebi trecătorii despre autorul inscripției de pe strada Tribunei, o să te surprindă setea de povești a oamenilor. S-ar putea să ți se spună despre un proprietar al unui magazin, care a trăit o poveste de dragoste nefericită sau despre un îndrăgostit poznaș, care a găsit întâmplător un magazin non-stop și, ferit de ochii lumii, și-a pus sentimentele pe fațadă. Poate Ea va vedea, va recunoaște scrisul…

Foarte puțini știu că, de fapt, inscripția este o intervenție planificată în spațiul public al unui artist bucureștean. Și când vorbesc despre planificare, revăd cu ochii minții tânărul artist, care, după o plimbare îndelungată pe străzile lăturalnice ale Sibiului, găsește un magazin părăsit. Un loc ideal pentru abandon. Cu litere caligrafice, artistul încearcă să se debaraseaze de una dintre pornirile sale afective. O scrie pe lemn, în alb și negru, la picioarele trecutului, în privirile trecătorilor.

Cei doi din spatele inscripției

Ea, destinatara mesajului de dragoste, fusese cândva o ființă, o fată dintr-o filă de dragoste efemeră. Peste ani, a devenit doar o amintire despre o perioadă din viața artistului, un fel de portal spre un dialog cu sine însuși. Și cum mesajul fusese oferit străzii, Ea a devenit oricine, orice imagine caldă care sălășluiește în mintea cuiva care tocmai încetinește pasul pe strada Tribunei.

El, din povestea afectivă, se numește Mircea Nicolae (sau Ionuț Cioană, pe numele său real). Mircea povestește într-un interviu mai vechi, într-un fel de a spune foarte plastic că, la un moment dat în viața sa, s-a simțit forțat să iasă din casă, sfârșind prin a ajunge în spațiul public, unde a încercat să lase neliniștile pe care nu mai putea să le păstreze în sine. Prima lui dragoste a fost cuvântul scris, zice el. Apoi, toate au venit din aceasta și în timp, l-au dus spre urbanism și arte vizuale.

Citește mai departe Vezi colecția de articole "Oameni & locuri"

Photo credit – Cornel Moșneag

Alte sugestii

Emőke Boldizsár: „Toate discuţiile naţionaliste mi se par outdated”
Meserii și nume de străzi, pe urmele breslelor sibiene
Cristian Cismaru & My Transylvania, de la gust la educație
Mikhail Baryshnikov, neobositul dans cu viața
Fred Nuss: am evitat pe cât am putut frumusețea