Meserii și nume de străzi, pe urmele breslelor sibiene
Zgomotele ciocanelor care bat fierul, urme de făină pe haine, mirosul proaspăt al lemnului tăiat de fierăstraie, căruțe pe străzile prăfuite, glasurile oamenilor și animalelor creionează o parte din rutina zilnică a locuitorilor Sibiului medieval, pentru ca la apus, străzile să fie înghițite de bezna străpunsă de câte o licărire de lumânare sau torță.
Măiestria meșteșugărească dezvoltată de-a lungul secolelor în Sibiu se poate vedea și astăzi în detalii ale acoperișurilor, porților și ferestrelor, precum și detalii de lăcătușerie și policromia caselor. Asta se datorează și istoriei fericite a Sibiului. Orașul a trecut prin incendii mari, dar nu a ars niciodată în întregime, iar războaiele nu l-au afectat considerabil. Un rol important în dezvoltarea orașului l-au avut meșteșugarii sibieni, recunoscuți pentru calitatea produselor. Prin intermediul negustorilor produsele ajungeau în târgurile din Râmnicu Vâlcea, Craiova, Curtea de Argeș, Câmpulung, Târgoviște, dar și în cele din Moldova. În semn de recunoștință autoritățile au dat străzilor denumiri de meserii.
Perioada dintre invazia tătară și sosirea otomanilor a fost cea în care au apărut și breslele, prima, menționată documentar în 1367, fiind cea a pielarilor. Câțiva ani mai târziu (1376) erau menționate 25 de branșe meșteșugărești, grupate în 19 bresle, iar în 1719 numărul breslelor ajunge la 26: cojocari, măcelari, croitori, aurari, pălărieri, pantofari, cizmari, tâmplari, țesători de pânză, brutari, postăvari, arămari, funari (confecționeri de frânghii), pielari, fierari, rotari, cuțitari, curelari, șelari, săpunari, lăcătuși, năsturari, pieptănari, bărbieri, cositori (turnători de cositor), brutari.
Numărul meseriilor a crescut la 52, în 1810. Piața Mare era centrul orașului unde se afla sediul administrației și organele obștești, precum și locul în care locuiau patricienii și negustorii cu stare materială bună. În Piața Mică erau casele de meșteșugari, cu magazine și ateliere la parter și locuințe la etaj. Din 1774, Cancelaria Aulică Transilvană a dispus obligativitatea intrării în bresle pentru toți meseriașii.
Perioada dintre invazia tătară și sosirea otomanilor a fost cea în care au apărut și breslele, prima, menționată documentar în 1367, fiind cea a pielarilor. Câțiva ani mai târziu (1376) erau menționate 25 de branșe meșteșugărești, grupate în 19 bresle, iar în 1719 numărul breslelor ajunge la 26: cojocari, măcelari, croitori, aurari, pălărieri, pantofari, cizmari, tâmplari, țesători de pânză, brutari, postăvari, arămari, funari (confecționeri de frânghii), pielari, fierari, rotari, cuțitari, curelari, șelari, săpunari, lăcătuși, năsturari, pieptănari, bărbieri, cositori (turnători de cositor), brutari.
Numărul meseriilor a crescut la 52, în 1810. Piața Mare era centrul orașului unde se afla sediul administrației și organele obștești, precum și locul în care locuiau patricienii și negustorii cu stare materială bună. În Piața Mică erau casele de meșteșugari, cu magazine și ateliere la parter și locuințe la etaj. Din 1774, Cancelaria Aulică Transilvană a dispus obligativitatea intrării în bresle pentru toți meseriașii.
Arhitectul Hermann Fabini ne spune despre meseriile Evului Mediu:
Populația Sibiului din acea vreme s-a constituit din patriciate. Bogăția orașului a provenit mai ales din comerț. Meseriile au fost și ele importante, dar avantajele materiale au rezultat mai mult din comerț și mai puțin din meserie. Asta se reflectă și în arhitectura orașului. Avem în Orașul de Sus mai multe case de patricieni, comercianți, iar meseriașii au locuit mai mult în Orașul de Jos. Casele sunt și ele diferite, cele ale patricienilor fiind mult mai mari – aveau între 15 și 25 de încăperi. Casele meseriașilor aveau 3 – 6 camere, chiar 8, dar mai mici. Importanța meseriilor se poate observa și din apărarea orașului, care era asigurată de către meseriași, aceștia apărau diferitele turnuri. Meseriile mari, de exemplu cizmarii sau croitorii aveau porțile.
Populația Sibiului din acea vreme s-a constituit din patriciate. Bogăția orașului a provenit mai ales din comerț. Meseriile au fost și ele importante, dar avantajele materiale au rezultat mai mult din comerț și mai puțin din meserie. Asta se reflectă și în arhitectura orașului. Avem în Orașul de Sus mai multe case de patricieni, comercianți, iar meseriașii au locuit mai mult în Orașul de Jos. Casele sunt și ele diferite, cele ale patricienilor fiind mult mai mari – aveau între 15 și 25 de încăperi. Casele meseriașilor aveau 3 – 6 camere, chiar 8, dar mai mici. Importanța meseriilor se poate observa și din apărarea orașului, care era asigurată de către meseriași, aceștia apărau diferitele turnuri. Meseriile mari, de exemplu cizmarii sau croitorii aveau porțile.
Cover photo: Piață săptămânală din Piața Mică, de L. Hessheimer, expusă la Muzeul Brukenthal