Casa Artelor - Galeriile de Artă Populară / Museum Shop

Înainte ca pe locul în care a fiinţat până nu de mult fabrica de bere, în partea de jos a curţii a existat o fabrică de spirt, întemeiată de câţiva saşi din Cisnădie, în jurul anului 1740. În 1782 aceasta este cumpărată, împreună cu tot spaţiul din jur, de doctorul Ioan Piuariu-Molnar care a construit, ceva mai sus de locul pe care era plasată fabrica de spirt dar în aceeaşi curte, o clădire nouă, în care a instalat o torcătorie şi războaie de ţesut pentru postavuri din lână, cu toată împotrivirea breslelor săseşti din Cisnădie şi Sibiu. În acest context, se explică de ce de-abia în anul 1811 a reuşit să primească aprobarea definitivă pentru înfiinţarea manufacturii, de la împăratul Francisc I. În 1815 însă, Piuariu-Molnar moare, iar unicul fiu, pe nume Iosif, ofiţer în armata austriacă, vinde proprietatea unor saşi. Potrivit unor însemnări de familie, aceasta ar fi fost cumpărată de Thomas Binder din Cisnădie, împreună cu un cumnat de-al său, Peter Simonis (1892), de la nişte saşi din Agnita; aceştia au menţinut atât funcţionarea fabricii de postav, cât şi a celei de spirt, până când, între anii 1912-1913, a fost construită în aceiaşi curte o fabrică de bere, cunoscută sub titulatura completă de Fabrica de Bere Thomas Binder şi Fii (Binder rămăsese unic proprietar al fabricilor de spirt şi postav, după mortea lui Simonis în anul 1909), fructificându-se astfel calitatea izvoarelor de apă aflate în proxima vecinătate. Ambiţiile proprietarului au fost mari: fabrica a fost dotată cu cazane de fermentare şi plămădire din import, s-au construit tancuri din beton şi oţel emailat, s-au instalat compresoare cu amoniac pentru răcire, pivniţa a fost izolată cu plută, a fost adus personal calificat din Boemia. Fabrica, care producea bere blondă marca Rex şi bere neagră Bock, a început cu o producţie anuală de 10.000 hl, pentru ca în 1928 să se ajungă la 21.000 hl - la capacitate maximă se puteau produce 36.000 hl. După distrugerile suferite în timpul Primului Război Mondial (1916) a fost refăcută, iar proprietarul, Thomas Binder, a cumpărat în anul 1917 - în asociere cu proprietarii fabricii de bere sibiene Trei Stejari - fabrica de bere Habermann, care însă nu a fost folosită decât la producerea malţului (Fabrica de Bere Johann Habermann, prima care folosise în producţie maşini cu aburi, a funcţionat între anii 1862-1895; apoi, după o serie de reorganizări a intrat în proprietatea celor menţionaţi mai sus până în anul 1928, când Trei Stejari devine unic proprietar). După prima conflagraţie mondială fabrica de postav este închisă, deşi în timpul războiului obţinuse importante beneficii datorită comenzilor de război; continuă să-şi desfăşoare activitatea fabricile de spirt şi de bere, până în preajma celui de-al doilea război mondial, când este închisă şi cea de spirt. Conform unei statistici din anul 1935, capitalul investit al fabricii era de 7.760.000 lei, forţa motrice atingea 106 CP, iar personalul era compus din doar 19 muncitori. După 1945 şi-a reluat activitatea sub numele Fabrica de Bere Sadu S. A.; apoi, după 1948 când a fost naţionalizată, a funcţionat sub titulatura (Fabrica de) Bere Sadu, până în anul 1989, după ce, între timp, devenise secţie a fabricii de bere Trei Stejari din Sibiu. După 1976, prin investiţiile succesive realizate, au fost modernizate capacităţile de producţie, ajungându-se la o producţie de 220 mii hl/an. Dezvoltarea întreprinderii ar fi putut continua, însă, după înfiinţarea Centralei berii, fabrica din Sadu a ajuns o secţie a întreprinderii de bere Trei Stejari, din Sibiu, iar alocaţiile necesare investiţiilor au fost stopate. După evenimentele din anul 1989, ing. Ştefania Barbu, director general al S.C. Bere Sadu SA, după ce rememora pentru presă câteva date semnificative din activitatea companiei („Atestată documentar cam pe la 1800, manufactură profilată pe producerea băuturilor spirtoase, a evoluat în timp, devenind, în perioada interbelică, o fabrică de bere ale cărei produse concurau cu faimoasele mărci de bere Luther, Griviţa sau Azuga”), menţiona că secţia Sadu s-a separat de întreprinderea „mamă”, devenind o unitate de sine stătătoare, care s-a privatizat prin metoda MEBO în anul 1995. Se ajunsese ca societatea să poată îmbutelia 80 de mii de sticle de bere BINDER BIER, pe schimb, lucrându-se cu două linii de îmbuteliere. „Greutăţile cu care se confruntă unitatea, declara Ştefania Barbu, rezidă în aceea că încă nu s-a putut înfiinţa o fabrică de malţ, această componentă a berii achiziţionându-se, atât în ţară, cât şi în străinătate, la preţuri ridicate. Piaţa de desfacere este încă limitată. Pe lângă beneficiarii de tradiţie, din judeţele Prahova, Vâlcea şi Olt, se mai livrează bere în 25 de judeţe din ţară, însă în cantităţi care nu satisfac pretenţiile societăţii”. Sub această formă a continuat să existe până în preajma anului 2000, când a fost închisă. Iată în continuare câteva din sortimentele de bere produse în fabrica de la Sadu de-a lungul timpului: Cibin (11º), Binder (12º), Trei Stejari (12,5º), Sadu (13º), Dumbrava (16º), Porter neagră (20º). *punctul pe hartă indică locația fostei fabrici de bere, actual închisă

În clădirea principală a Centralei hidroelectrice de mica putere Sadu I, la 19 septembrie 1996, cu ocazia aniversării unui secol de la punerea sa în funcţiune, a fost inaugurat Muzeul Energetic Sadu I, care cuprinde exponate din domeniul producerii, transportului şi distribuţiei energiei electrice din zona Sibiului. Muzeul- un prețios lăcaș de istorie a electro-energeticii românești- este amenajat la etaj, în fostele locuinţe ale personalului care îşi desfăşurase activitatea în centrală. În cele trei săli sunt expuse obiecte care evocă istoricul Uzinei Electrice de la Sadu I: în prima prima sală, „Cronos”, se găsesc panouri reprezentând diferite faze ale construcţiei, iniţiatorii, finanţatorii şi constructorii (Carl Wolf, Partenie Cosma, Oskar von Miller), alături de utilaje, schițe, documente şi acte, lămpi folosite la iluminatul public în primii ani ai secolului trecut, dar și exponate ce relevă idei de utilizarea curentului electric în diferite momente ale secolului XX (imagini surprinse din etape ale unor proiecte considerate drept îndrăznețe pentru perioada interbelică, cum ar fi tramvaiul electric de la Sibiu, utilizarea energiei electrice în agricultură, centrale telefonice, ceasuri electrice, ș.a.); sala a doua, intitulată „Vulcan”, ne introduce în atmosfera epocii, aici găsindu-se biroul directorului, birouri ale angajaţilor, echipamente de protecţie şi întreţinere, un spațiu destinat instrumentelor utilizate în birourile de proiectare ale acelor timpuri, fotografii de epocă; în fine, în cea de-a treia şi ultima sală, „Hermes”, sunt etalate materiale care evocă amenajarea hidrocentralei Sadu V (planuri, proiecte, macheta în relief a văii, șantierul, uzina). Sigmund Dachler a fost inginerul care a asigurat o bună perioadă de timp buna funcţionare a respectivului obiectiv industrial.

Casa memorială Dr. Ioan Piuariu Molnar (medic oculist, 1149-1815) – este situată pe strada cu acelaşi nume la numărul 4.

Biserica este aşezată în centrul satului şi este declarată monument istoric. Data exactă a construcţiei nu este stabilită documentar şi nici nu s-au găsit mărturii în această privinţă. Biserica are forma de corabie fără abside laterale şi este acoperită cu ţiglă. Are un singur turn. Pereţii sunt din lemn de brad şi sunt tencuiţi cu var. Turnul este de asemenea din lemn de brad dar este îmbrăcat în întregime cu tablă zincată, cu excepţia acoperişului pe care se află ţigla. În 1958, în pronaos, s-a făcut un pod pentru cor şi tineret. Mai important la această mică biserică din lemn sunt icoanele pictate în ulei pe o scândură datând de la începutul sec. al XIX-lea.Aceasta de află aşezată pe tâmpla Sfântului Altar şi poartă semnătura lui “Ioan Boicean zugrav”. Celelalte 4 icoane de pe iconostas sunt făcute de acelaşi pictor.

Biserica are hramul “Adormirea Maicii Domnului”, şi este aşezată în partea de sus a comunei pe un loc mai ridicat , fiind monument istoric. Data exactă a construcţiei, nu poate fi precizată cu exactitate, piatra de mormânt aflată lângă zidul de miazăzi (înfiptă în pămant), de forma dreptunghiulară păstrează inscripţia, scrisă cu caractere chirilice: “Sub această piatră zac oasele robului lui Dumnezeu jupân Ilie Cujmăreţ din Kiprovat”, mort în leatul lui Hristos 1719″. Posibil ca Ilie Cujmăreţ să fie unul din negustorii bulgari care pentru a-şi vinde articolele de argintărie băteau toate satele la începutul sec. al XVIII-lea. Faptul că inscripţia este extinsă pe marginea pietrei de jur împrejur, poate duce la concluzia că iniţial piatra a fost acoperiă al unui mormânt din interiorul bisericii, iar cu ocazia lucrărilor de lărgire a bisericii a fost scoasă şi înfiptă în afara bisericii. S-a constatat că în interiorul bisericii actuale se găsesc resturi din fundaţiile de altare ale celor două biserici mai vechi din comună, atestate documentar în 1358.De asemenea s-au găsit oseminte şi monezi de argint datând din sec. XVI. Pe o cărămidă din partea interioară dinspre nord a zidului de la turnul bisericii, se află încrustată inscripţia: “Zidari Oprea de Făgăraş 1757″, iar pe acoperişul turnului este săpat în zid anul 1795. Biserica are forma de corabie fără abside laterale şi este acoperită cu ţiglă. Are un singur turn cu acoperişul în formă de două bulburi de ceapă suprapuse, cea de la bază fiind mai mare. Acestea sunt din tablă zincată. Pereţii bisericii sunt din piatră şi cărămidă şi au o grosime de 1,3 metri. Pereţii turnului sunt ornamentaţi cu ghirlande de cercuri şi ovale întretăiate făcute din cărămidă roşie, vizibile în albul tencuielilor. În interior biserica are trei bolte succesive, cea din mijloc mai înaltă şi cu o formă de calotă sferică. Sub bolta din faţă se află fundamentele sub formă de semicerc ale celor două altare ale fostelor biserici şi care se termină unde este iconostasul actualului altar. În sec.. XVIII, s-a adăugat noul altar şi turnul bisericii în mărimea actuală. Cu acel prilej s-a făcut o modificare şi la pronaos construindu-se actuala boltă. Cea mai veche parte a clădirii actuale este cea din mijloc. Aceasta o confirmă pictura care este în frescă, executată în trei etape şi de trei calităţi deosebite. Cea mai veche şi valoroasă pictură este cea din mijlocul naosului şi de pe pereţii laterali ai pronaosului. În pronaos tavanul fiind făcut ulterior are şi altă pictură însă tot în frescă. De asemenea, în partea din fata naosului şi în altar, pictura este tot în frescă, dar deosebită de celelalte. S-au făcut în deceniul 8 restaurări ale picturii în stilul tempera.

Comuna Sadu, atestată documentar din anul 1383, este poarta de intrare în munţii Lotrului şi Cindrelului, fiind situată în sudul Transilvaniei, la 18 km sud de Sibiu, pe valea râului Sadu (Valea Sadului), în zona de contact dintre Depresiunea Sibiului şi Munţii Cibinului. În comuna Sadu se poate ajunge din două direcţii: dinspre Sibiu (25 km) prin Cisnădie (DJ106C), străbătând terenuri pe care se succed alternativ păduri şi fâneţe, sau din Tălmaciu (7 km), pe drumul desprins din centrul oraşului către vest (DJ105G), drum care însoţeşte apa râului Sadu printr-o zonă cu multe terase. Obârșia comunei Sadu se pierde în negura vremurilor, fiind socotită pe drept cuvânt una din cele mai vechi așezări rurale de pe pământul Transilvaniei. Una din cele mai vechi referiri la Sadu dateaza din anul 1210. Intr-un document de atunci se face precizarea ca in oastea comitelui Ioachim al Sibiului se aflau, alaturi de sasi si secui, un numar important de romani ca „pazitori ai cetatilor de granita”. Multi dintre ei proveneau chiar din Sadu. Asezarea Sadu a ocrotit la sanul ei numai oameni liberi, pastratori dirji ai legii celei vechi, ai limbii, ai portului si ai obiceiurilor. Chiar atunci cand, prin constrangere, regii unguri din familia Arpad, ca Geza al II-lea, Andrei al II-lea si Bela al IV –lea, le-au impus sa primeasca in preajma lor colonisti din Apus, ei nu s-au lasat striviti de jugul iobagiei. Sat de margine fiind, locuitorii Sadului mistuiti fiind de dorul de libertate, dispuneau in vremuri de restriste intre altele, de o puternica arma de lupta: emigrarea. Treceau adica la fratii lor de la sudul Carpatilor, bine stiind ca, pana la urma, prigoana va slabi pentru-ca „golindu-se tara de oameni nu va mai avea cine plati darile”. Sadu este un sat de margine romanesc model, in care setea de adevar si dreptate au fost temeiuri puternice de viata.

Traseu Bâlea Cascadă, Muchia Buteanu, Netedu, Bâlea Lac PUNCTE: Traseu Bâlea Cascadă, Muchia Buteanu, Netedu, Bâlea Lac MARCAJ: bandă albastră; DURATA: 4 ½ ore; DIFICULTATE: peste medie (iarna închis). Poteca pornește pe lângă telecabină urcând abrupt prin pădure. Ajunsă în Transfăgărășan traseul coboară cca. 100 m în aval (spre stânga) după care se îndreaptă spre est urcând pe un jghiab abrupt până în golul alpin.

Comuna Cîrțișoara este situată la sud-estul județului Sibiu, în mijlocul țării Oltului, la poalele Munțiilor Făgăraș, pe Valea Bâlii, fiind străbătut de DN7C Transfărășan. La Est se învecinează cu satul Arpațul de Sus, aparținător comunei Arpașul de Jos La Vest cu hotarul satului Scorei, aparținător comunei Porumbacu de Jos. La Sud cu județul Argeș, iar la Nord cu hotarul comunei Cîrța. Teritoriul comunei are suprafața de 8.576 ha. În forma alungită, pe direcția Nord-Sud, este traversată pe axul longitudinal de apă cristalină a râului Bâlea și de șoseaua Transfăgărașan (DN 7C). Departarea comunei față de capitala județului Sibiu este de 52 km, de centrul de polarizare Avrig 22 km, iar față de orașul Făgăraș 34 km și de orașul Victoria 20 km, ambele orașe fiind situate în partea estică. Cea mai apropiată stație CFR este halta Cîrța, situată la 6 km pe șoseaua Transfăgărășan (și 4 km pe calea de hotar Cîrțișoara- Cîrța). La o distanță de 8 km se află gara Arpașu de Jos, folosind șoseaua Transfăgărășan, dar și drumul comunal nr. 48, Cîrțișoara – Arpașul de Jos. Drumul comunal nr. 49 face legătura între comuna Cîrțișoara și Arpașul de Sus. Baza economică a comunei o formează agricultura. Populația comunei în prezent este de 1.253 locuitori. Dacă facem o evaluare a evoluției comunei pe o perioadă mai lungă de timp, se constată de la an la an o descreștere destul de pronunțată. Dacă în anul 1939 populația comunei era de 2080 suflete. Comuna Cîrțișoara este situată pe ambele maluri ale râului Balea (pârâul Cîrțișoara) în lungime de 23 km, ce izvorăște din Lacul Bâlea și are afluenți Pârâul Valea Doamnei și Laita ce izvorăște de sub Vf. Negoiu – 2536 m, sub denumirea de pârâul Cîrțișoara, care se varsă în râul Olt. Până în anul 1968 comuna a fost compusă din doua sate surori Streza și Oprea Cîrțișoara. Așezarea de pe malul drept al râului Balea se numea Streza, iar cea de pe malul stâng Oprea. În urma noii reorganizări teritorial - administrative ambele s-au contopit într-unul singur cu numele de Cîrțișoara. În unele acte din prima parte a sec.al XIII - lea se amintește de două așezări cu numele Cîrța, ambele locuite de romani. Este vorba de comuna Cîrța situată pe malul stâng al râului Olt și de Cîrțișoara. În anul 1932 Cîrțișoara apare sub denumirea de Cîrța românească ( Kerch Olachorum ) spre a se deosebi de Cîrța de pe malul stâng al Oltului, ce a fost colonizată cu sași aduși din Flandra.
 Atât Streza cât și Oprea Cîrțișoara în trecut fâceau parte din zestrea fostei Mânăstiri cisterciene din Cîrța. Locuitorii satelor în majoritatea lor erau iobagi, dar darzi, păstrându-și cu sfințenie obiceiurile, credința și graiul străbun. În perioada feudalismului Streza și Oprea Cîrțișoara au facut parte din vestita Țara a Făgărașului, care a avut un rol important în trecutul Țării Românești cât și al Ardealului. De Făgăraș e legată tradiția întemeierii Țării Românești și mult timp Țara Făgărașului a fost stăpânită de domni munteni. În anul 1391 Mircea cel Bătrân a construit o mănăstire ortodoxă lângă comuna Cîrțișoara.
 În actul de danie a lui Radu cel Frumos din 17 mai 1473, domn al Țării Românești, donează unor slujbași de-ai lui o serie de sate din Țara Făgărașului, printre care e amintită și Cîrțișoara.
 În luna octombrie a anului 1599, în această comună, Mihai Viteazu a făcut un penultim popas înainte de începerea bătăliei de la Șelimbăr.
 Până în anul 1848 satele Streza și Oprea Cîrțișoara au făcut parte din domeniul familiei nobiliare Teleki. După desfințarea iobagiei stăpânirea asupra acestor sate a încetat. Atestare documentară Documentar, comuna este atestată din sec. al XIII- lea (Anuarul Institutului de istorie din Cluj-Napoca tomul VII - 1964, pag. 317). OBIECTIVELE PROPUSE PRIN IMPLEMENTAREA PROIECTULUI „TRASEE TURISTICE, COMUNA CÎRȚIȘOARA, JUDEȚUL SIBIU”
 Dezvoltarea activităţilor turistice din comuna Cîrțișoara, județul Sibiu care să contribuie la creşterea numărului de locuri de muncă şi a veniturilor alternative, la creşterea atractivităţii spaţiului rural precum şi la atragerea de noi turiști / vizitatori. Un alt obiectiv urmărit prin implementarea prezentului proiect este dezvoltarea instinctului de mic întreprinzător printre localnici odată cu dezvoltarea zonei în privința turismului. Localitatea Cîrțișoara din judeţul Sibiu este cunoscută atât datorită pitorescului său, specific de altfel aşezărilor piemontane Ţării Oltului, dar şi pentru că este una din „porţile” de acces spre crestele semeţe ale Munţilor Făgăraş, ale Transfăgărășanului și ale altor obiective turistice din zonă. Lumea de basm a Munților Făgăraș începe aici în înaltul crestei ce împresoară oglinda cerului care este mirificul lac glaciar Bâlea. De la el în jos, valea omonimă, de peste 50 km până la vărsarea în Olt, a fost și este încărcată de istorie, de faptele oamenilor și mai ales de nestematele unice ale naturii. Pe aceste plaiuri de o frumusețe fără egal s-au trasat primele marcaje turistice din Carpații României. Un fost cioban îndrăgostit de carte, a adus, ani la rând de peste munți, cărți cu slovă românească, nepermisă atunci în Transilvania. Un altul a luat calea codrilor devenind haiduc pentru bogați și binefăcător pentru săracii din Ţara Făgăraşului. Între culmile Netedului și Bâlii monumentalele terase glaciare acoperite de bogata floră alpină se succed până la limita pădurilor coborâte apoi pe valea joasă care intră în Cîrțișoara, și ea așezată pe cele două maluri ale Râului Bâlea. DATINI ȘI OBICEIURI: În Cîrțișoara, ca de altfel în toate satele Țării Oltului, se regăsesc originile riturilor, practicilor și simbolurile magico-religioase care stau la baza creștinismului cosmic al societăților tradiționale din această parte a Europei. Numai că aici importantele „evenimente” ale vieții – nașterea, căsătoria, moartea – se petrec într-un cosmos viu, care, așa cum spune M. Eliade, „trăiește și vorbește”. Pentru cei din mediul urban – toate aceste ceremoniale creștine reprezintă o transfigurare a fenomenelor lumii. Cetele Feciorilor, Colindele din seara Anului Nou și urările la „Prea cinstite case, cu mese-n podobite/ Șă fiți în viață veseli, și ca pâinea buni” sunt reale și fascinante spectacole care merită văzute ca valori sacre în acest spațiu românesc aflat între Orient și Occident.

Ridicată în Valea Seacă la limita de jos a pădurii fiind alcătuită din chilii, construcții gospodărești și Biserica cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Din Transfăgărășan, la nici 2 km spre est se poate ajunge la porțile acestui loc sihastru de închinare și liniște.