Locații

Înainte ca pe locul în care a fiinţat până nu de mult fabrica de bere, în partea de jos a curţii a existat o fabrică de spirt, întemeiată de câţiva saşi din Cisnădie, în jurul anului 1740. În 1782 aceasta este cumpărată, împreună cu tot spaţiul din jur, de doctorul Ioan Piuariu-Molnar care a construit, ceva mai sus de locul pe care era plasată fabrica de spirt dar în aceeaşi curte, o clădire nouă, în care a instalat o torcătorie şi războaie de ţesut pentru postavuri din lână, cu toată împotrivirea breslelor săseşti din Cisnădie şi Sibiu. În acest context, se explică de ce de-abia în anul 1811 a reuşit să primească aprobarea definitivă pentru înfiinţarea manufacturii, de la împăratul Francisc I. În 1815 însă, Piuariu-Molnar moare, iar unicul fiu, pe nume Iosif, ofiţer în armata austriacă, vinde proprietatea unor saşi. Potrivit unor însemnări de familie, aceasta ar fi fost cumpărată de Thomas Binder din Cisnădie, împreună cu un cumnat de-al său, Peter Simonis (1892), de la nişte saşi din Agnita; aceştia au menţinut atât funcţionarea fabricii de postav, cât şi a celei de spirt, până când, între anii 1912-1913, a fost construită în aceiaşi curte o fabrică de bere, cunoscută sub titulatura completă de Fabrica de Bere Thomas Binder şi Fii (Binder rămăsese unic proprietar al fabricilor de spirt şi postav, după mortea lui Simonis în anul 1909), fructificându-se astfel calitatea izvoarelor de apă aflate în proxima vecinătate. Ambiţiile proprietarului au fost mari: fabrica a fost dotată cu cazane de fermentare şi plămădire din import, s-au construit tancuri din beton şi oţel emailat, s-au instalat compresoare cu amoniac pentru răcire, pivniţa a fost izolată cu plută, a fost adus personal calificat din Boemia. Fabrica, care producea bere blondă marca Rex şi bere neagră Bock, a început cu o producţie anuală de 10.000 hl, pentru ca în 1928 să se ajungă la 21.000 hl - la capacitate maximă se puteau produce 36.000 hl. După distrugerile suferite în timpul Primului Război Mondial (1916) a fost refăcută, iar proprietarul, Thomas Binder, a cumpărat în anul 1917 - în asociere cu proprietarii fabricii de bere sibiene Trei Stejari - fabrica de bere Habermann, care însă nu a fost folosită decât la producerea malţului (Fabrica de Bere Johann Habermann, prima care folosise în producţie maşini cu aburi, a funcţionat între anii 1862-1895; apoi, după o serie de reorganizări a intrat în proprietatea celor menţionaţi mai sus până în anul 1928, când Trei Stejari devine unic proprietar). După prima conflagraţie mondială fabrica de postav este închisă, deşi în timpul războiului obţinuse importante beneficii datorită comenzilor de război; continuă să-şi desfăşoare activitatea fabricile de spirt şi de bere, până în preajma celui de-al doilea război mondial, când este închisă şi cea de spirt. Conform unei statistici din anul 1935, capitalul investit al fabricii era de 7.760.000 lei, forţa motrice atingea 106 CP, iar personalul era compus din doar 19 muncitori. După 1945 şi-a reluat activitatea sub numele Fabrica de Bere Sadu S. A.; apoi, după 1948 când a fost naţionalizată, a funcţionat sub titulatura (Fabrica de) Bere Sadu, până în anul 1989, după ce, între timp, devenise secţie a fabricii de bere Trei Stejari din Sibiu. După 1976, prin investiţiile succesive realizate, au fost modernizate capacităţile de producţie, ajungându-se la o producţie de 220 mii hl/an. Dezvoltarea întreprinderii ar fi putut continua, însă, după înfiinţarea Centralei berii, fabrica din Sadu a ajuns o secţie a întreprinderii de bere Trei Stejari, din Sibiu, iar alocaţiile necesare investiţiilor au fost stopate. După evenimentele din anul 1989, ing. Ştefania Barbu, director general al S.C. Bere Sadu SA, după ce rememora pentru presă câteva date semnificative din activitatea companiei („Atestată documentar cam pe la 1800, manufactură profilată pe producerea băuturilor spirtoase, a evoluat în timp, devenind, în perioada interbelică, o fabrică de bere ale cărei produse concurau cu faimoasele mărci de bere Luther, Griviţa sau Azuga”), menţiona că secţia Sadu s-a separat de întreprinderea „mamă”, devenind o unitate de sine stătătoare, care s-a privatizat prin metoda MEBO în anul 1995. Se ajunsese ca societatea să poată îmbutelia 80 de mii de sticle de bere BINDER BIER, pe schimb, lucrându-se cu două linii de îmbuteliere. „Greutăţile cu care se confruntă unitatea, declara Ştefania Barbu, rezidă în aceea că încă nu s-a putut înfiinţa o fabrică de malţ, această componentă a berii achiziţionându-se, atât în ţară, cât şi în străinătate, la preţuri ridicate. Piaţa de desfacere este încă limitată. Pe lângă beneficiarii de tradiţie, din judeţele Prahova, Vâlcea şi Olt, se mai livrează bere în 25 de judeţe din ţară, însă în cantităţi care nu satisfac pretenţiile societăţii”. Sub această formă a continuat să existe până în preajma anului 2000, când a fost închisă. Iată în continuare câteva din sortimentele de bere produse în fabrica de la Sadu de-a lungul timpului: Cibin (11º), Binder (12º), Trei Stejari (12,5º), Sadu (13º), Dumbrava (16º), Porter neagră (20º). *punctul pe hartă indică locația fostei fabrici de bere, actual închisă

HOTELUL DE GHEAŢĂ, CONSTRUIT ÎN CONDIŢII EXTREME Începând cu anul 2005, în inima munţilor Făgăraş, este construit an de an, cel mai distins hotel al României, Hotelul de Gheaţă. După luni întregi de planificare, Hotelul de Gheaţă este clădit de către meseriaşi pricepuţi din judeţul Mureş care pot fi supranumiţi, îmblânzitori ai gheţii.Hotelul este cosntruit integral din zăpadă si din blocurile de gheaţă extrase din cel mai mare lac glaciar al Munţilor Făgăraş, Bâlea Lac. Aşadar, pentru a fi trainic, meseriaşii folosesc blocuri de gheaţă ce ajung la dimensiunea de 70 de centimetri şi cântaresc aproape 70 de kilograme. Însă condiţiile de lucru sunt unele aprige şi greu de îndurat. Temperaturile adesea sunt sub zero grade iar viscolul este cel mai vrednic duşman căruia constructorii îi fac faţă destoinic. În această atmosferă nordică un nou hotel se naşte în fiecare an, din materiale oferite doar de natură. În mai puţin de o lună artiştii gheţii reuşesc să înalţe un cămin pentru iubitorii de iarnă, iar munca lor este răsplătită prin vizita turiştilor, hotelul primind peste 8000 de oaspeţi anual. Hotelul de Gheaţă este rezultatul a luni întregi de planificări şi muncă ce culminează cu un hotel unic, rezistent o perioadă scurtă din an, dar care lasă satisfacţii uimitoare în urmă, atât pentru fondatori cât şi pentru oaspeţi. În fiecare an aici veţi găsi o nouă temă ce va face experienţa dumneavoastră şi mai spectaculoasă. Temele sunt transpuse şi aduse la viaţă prin ideile şi creativitatea sculptorilor, cei care reuşesc să transforme Hotelul de Gheaţă într-un unicat.

Începând cu anul 2005, în inima munţilor Făgăraş, este construit an de an, cel mai distins hotel al României, Hotelul de Gheaţă. Din blocurile de gheaţă extrase din cel mai mare lac glaciar al Munţilor Făgăraş, Bâlea Lac, se crează cel mai captivant loc de cazare din România. În acest an Hotel of Ice se tranformă în Igloo Village, unde construcțiile din gheață își vor fascina spectatorii cu sculpturi spectaculoase inspirate din lumea subacvatică.

Indiferent de anotimp, traseele montane din inima munților Făgăraș deschid spre peisaje grandioase. Situat la 2034 m altitudine, lacul Bâlea se află în umbra celor mai înalte vârfuri montane din România. Iarna, la Lacul Bâlea ai ocazia inedită să te cazezi în unul dintre puţinele castele de gheaţă din Europa.

O livadă biodiversă  Nu știm câte livezi din România se pot mândri cu astfel de cifre: peste 215 specii de plante, 100 de specii de păsări şi 30 de specii de mamifere.  În satul Mălâncrav din județul Sibiu se află livada de 108 hectare, menţionată din sec. XVII, în care cresc soiuri vechi de meri, peri, pruni şi nuci.  Livada a fost abandonată după anul 1990, ajungând în pragul distrugerii. MET a refăcut colecţia de pomi fructiferi, a reabilitat livada şi vechea fabrică de procesare a sucului.  A fost introdusă o tehnologie ecologică de cultivare a pomilor şi procesare a fructelor, livada obţinând certificare ecologică. În prezent, fabrica produce anual circa 20.000 litri de suc 100% ecologic.  Sucul este comercializat în restaurante, magazine și târguri tradiţionale. Livada asigură sătenilor locuri de muncă permanente sau sezoniere.  Livada găzduiește o pepinieră cu soiuri vechi transilvănene de pomi fructiferi, aflate pe cale de dispariţie, asigurând o bază de puieţi şi altoiuri fermierilor şi contribuind la susţinerea agriculturii tradiţionale. #MET20 #ConstruimPeTrecutPentruUnViitorSustenabil  #DezvoltareaAntreprenoriatuluiLocal *sursa: https://www.facebook.com/MihaiEminescuTrust/ 

Ridicată în Valea Seacă la limita de jos a pădurii fiind alcătuită din chilii, construcții gospodărești și Biserica cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Din Transfăgărășan, la nici 2 km spre est se poate ajunge la porțile acestui loc sihastru de închinare și liniște.

De la Rășinari, la Săliște, Poiana Sibiului și Jina, în satele din Mărginime timpul curge mai domol și aerul miroase a fân proaspăt cosit. Oamenii locului trăiesc după rânduieli neschimbate de generații, urmând zilnic drumul turmelor de oi și al muncii în gospodărie. Asta a făcut ca zona să își păstreze vie zestrea culturală și identitatea. Pentru turiști, Mărginimea înseamnă o incursiune într-un peisaj pastoral de mult dispărut din Europa occidentală. Cu ale sale gospodării țărănești în care poți degusta brânzeturi alese, cu potecile străbătute de animale și culmile munților care-și dau mână cu cerurile, în Mărginimea Sibiului pășești pe un picior de plai, pe o gură de rai. Mărginimea Sibiului concentrează mare parte din rosturile vechi şi spiritul autentic al României. SURSA text si foto: http://www.sibiu-turism.ro/Destinations-Tourist-regions-Marginimea-Sibiului.aspx

A fost construită tot în secolul XIX, în imediata apropriere a Muzeul Sătesc „Badea Cârțan” iar în prezent se află într-un plan de restaurare.

În clădirea principală a Centralei hidroelectrice de mica putere Sadu I, la 19 septembrie 1996, cu ocazia aniversării unui secol de la punerea sa în funcţiune, a fost inaugurat Muzeul Energetic Sadu I, care cuprinde exponate din domeniul producerii, transportului şi distribuţiei energiei electrice din zona Sibiului. Muzeul- un prețios lăcaș de istorie a electro-energeticii românești- este amenajat la etaj, în fostele locuinţe ale personalului care îşi desfăşurase activitatea în centrală. În cele trei săli sunt expuse obiecte care evocă istoricul Uzinei Electrice de la Sadu I: în prima prima sală, „Cronos”, se găsesc panouri reprezentând diferite faze ale construcţiei, iniţiatorii, finanţatorii şi constructorii (Carl Wolf, Partenie Cosma, Oskar von Miller), alături de utilaje, schițe, documente şi acte, lămpi folosite la iluminatul public în primii ani ai secolului trecut, dar și exponate ce relevă idei de utilizarea curentului electric în diferite momente ale secolului XX (imagini surprinse din etape ale unor proiecte considerate drept îndrăznețe pentru perioada interbelică, cum ar fi tramvaiul electric de la Sibiu, utilizarea energiei electrice în agricultură, centrale telefonice, ceasuri electrice, ș.a.); sala a doua, intitulată „Vulcan”, ne introduce în atmosfera epocii, aici găsindu-se biroul directorului, birouri ale angajaţilor, echipamente de protecţie şi întreţinere, un spațiu destinat instrumentelor utilizate în birourile de proiectare ale acelor timpuri, fotografii de epocă; în fine, în cea de-a treia şi ultima sală, „Hermes”, sunt etalate materiale care evocă amenajarea hidrocentralei Sadu V (planuri, proiecte, macheta în relief a văii, șantierul, uzina). Sigmund Dachler a fost inginerul care a asigurat o bună perioadă de timp buna funcţionare a respectivului obiectiv industrial.

PROGRAM DE VIZITARE: PALATUL BRUKENTHAL MUZEUL DE ISTORIE-CASA ALTEMBERGER MUZEUL DE ISTORIE NATURALĂ MUZEUL DE ARTĂ CONTEMPORANĂ   Luni – Marţi: ÎNCHIS Miercuri - Duminică: 9-17, casieria se închide la ora 16:15 (Palatul Brukenthal, Muzeul de Istorie), respectiv 16:30 (Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul de Artă Contemporană). CALENDAR LUCRĂRI DE CURĂȚENIE ȘI CONSERVARE 2026 Palatul Brukenthal: 12 ianuarie - 03 februarie - ÎNCHIS Muzeul de Istorie-Casa Altemberger: 02 februarie - 17 februarie - ÎNCHIS Muzeul de Istorie Naturală: 16 februarie - 03 martie - ÎNCHIS    Muzeul Cinegetic „August von Spiess” și Muzeul de Istorie a Farmaciei rămân ÎNCHISE pentru o perioadă nedeterminată.  Cele două locații se deschid pentru grupuri de minim 10 persoane cu programare, cu 24 h înainte, la adresa de e-mail: secretariat@brukenthalmuseum.ro. Vă mulțumim pentru înțelegere! PROGRAM BIBLIOTECĂ    Anunț!  Având în vedere faptul că biblioteca Muzeului Național Brukenthal se află în proces de inventariere, programul sălii de lectură pe parcursul anului 2026 va fi în fiecare zi de joi a săptămânii, în intervalul orar 10:00–14:00, doar cu programare prealabilă cu minimum 5 zile lucrătoare înainte, la adresa de e-mail: secretariat@brukenthalmuseum.ro  Vă mulțumim pentru înțelegere! Întreaga structură a Muzeului Naţional Brukenthal de astăzi a evoluat în timp dintr-un nucleu unic: colecţiile baronului Samuel von Brukenthal şi dintr-o locaţie unică: Palatul Brukenthal.  Deoarece nu a avut descendenţi direcţi rămaşi în viaţă, baronul von Brukenthal lăsa moştenire prin testament palatul, colecţiile şi restul averii sale unui descendent în linie masculină dintre persoanele cu care se înrudea. În cazul în care urmaşii săi aveau să moară la rândul lor fără a avea copii, familia stingându-se, averea urma să fie preluată de Biserica Evanghelică, iar palatul să devină un muzeu deschis publicului larg, eveniment petrecut în anul 1817. Pe parcursul secolului al XIX-lea, principala preocupare a muzeului a fost aceea de conservare a patrimoniului existent şi de lărgire a colecţiilor principale prin intermediul achiziţiilor, dar şi de înfiinţare de noi colecţii mai ales în sfera culturii săseşti.  În anul 1948, muzeul a fost naţionalizat, devenind proprietatea statului comunist român.  Tot în anul 1948, Societatea Transilvăneană pentru Ştiinţele Naturii din Sibiu îşi încetează activitatea, muzeul aflat sub patronajul acesteia fiind inclus în patrimoniul naţional. În anul 1957, Muzeul de Ştiinţele Naturii devenea parte a Muzeului Brukenthal.  Muzeul Cinegetic “August von Spiess” s-a deschis în anul 1966.  1972 este anul deschiderii Muzeului Farmaciei.  În anul 1988 a fost inaugurată Secţia Istorie a Muzeului Naţional Brukenthal, în prezent Muzeul de Istorie, în Casa Altemberger. Muzeul de Artă Contemporană al Muzeului Naţional Brukenthal este cea mai recentă locaţie (2006). Urmărește pagina de Youtube! *sursa: http://www.brukenthalmuseum.ro/index.html *surse foto: https://www.facebook.com/brukenthalnationalmuseum

A fost deschis în anul 1969 și prezintă obiecte și cărți care au aparținut blibliotecii cărturarului autodidact Badea Cârțan. A fost și rămâne nu numai luminatul nostru consătean, al țăranilor din Streza și Oprea Cîrțișoara a Țării Oltului, ci și un remarcabil reprezentant al celor care au luptat pentru întregimea neamului, idee izvorâtă „din conștiința originii și limbii comune poporului român așezat pe ambele versante ale Carpaților” dintre Tisa și Dunăre. Având la îndemână bogata zestre material - culturala - populară, lăsată de înaintași, prin strădania dl. Traian Cînduleț, în cadrul primei ediții a festivalului „Cibinium” din anul 1968, ajutat fiind de regretatul preot Scorobet Liviu, de Blendea Gheorghe fost primar, și Neagoe Rodion tehnician veterinar, a luat ființă muzeul sătesc. În el sunt expuse și diferite genuri ale artei populare locale, ca: ceramică, pictura pe sticlă, lăzi rudărești de zestre, produse ale fostei manufacturi de sticlă de la Glajărie. Obiectele expuse la muzeu, o partea au fost donate de locuitorii comunei, iar o bună parte achiziționate prin efortul material al lui Traian Cînduleț. O altă personalitate a comunei prezentă în câteva fotografii expresive din cadrul muzeului este haiducul Andrei Budac. Într-una din încăperile muzeului regăsim o valoroasă colecție de icoane pe sticlă ale iconarului local Matei Țâmforea. În curtea muzeului s-a transferat din altă parte a satului, o gospodărie țărănească ce datează de la mijlocul sec. al XIX-lea. Casa țărănească are trei încăperi: tindă, casa dinainte și celarul, fiecare încăpere fiind dotată cu mobilierul specific bunei sale funcționalități de la vremea respectivă. Șura are patru despărțituri: șușopul, unde se află cotețele pentru porci și locul de acces al animalelor la grajd, grajdul, loc de adăpost al animalelor mari pe timp de iarnă (bivoli, vaci, cai). A treia despărțitură este șura unde se păstrează uneltele mari pentru munca câmpului: carul, plugul, grapă, roțile etc, iar ultima despărțitură se numește felderă, loc pentru adăpostul oilor pe timp de iarnă. Ambele construcții au acoperișul în patru ape și sunt acoperite cu paie din secară. Un astfel de acoperământ, dacă e bine făcut, durează cca. 20 de ani. Muzeul reprezintă un omagiu înaintașilor fiind o istorie vie a luptei pentru afirmare națională a personalităților acestei comune precum și a dezvoltării sociale de la mijlocul sec. al XIX-lea până la începutul sec. XX.

Chiar la poalele Carpaților Transilvăneni, în centrul orașului Avrig, se situează ansamblul arhitectural baroc, unic, al Reședinței de Vară a lui Samuel von Brukenthal. Lăsați-vă seduși de farmecul grădinilor baroce din secolul al XVII-lea, care în Transilvania sunt de neîntrecut. Reședința de vară de odinioară a lui Samuel von Brukenthal a fost trezită în anul 2011 din somnul ei adânc. Timp de aproape un deceniu de la închiderea sanatoriului acest giuvaer istoric a rămas în uitare aproape completă în ciuda faptului că parcul și clădirile se numără printre cele mai de seamă monumente din vremea barocului transilvănean. În Transilvania de Sud acestea sunt chiar singurul ansamblu baroc care a învins lupta cu timpul. Grădina și gospodăria model Dorim să redăm ansamblului farmecul de odinioară – și în același timp să respectăm ideile și viziunile lui Brukenthal. Acesta și-a făurit în Avrig începând cu anul 1756 un mic paradis, în care să-și găsească liniștea dar care în același timp să fie și grădină botanică și să servească grădinăritului. Refacerea ansamblului Această moștenire culturală dorim să o redăm publicului larg. Primul pas a constat în renovarea Oranjeriei din parc. Treptat și parcul își va recăpăta aspectul inițial, cu toate fântânile, așa cum a fost odinoară. Cea mai mare provocare rămîne însă restaurarea palatului baroc, a cărui structură s-a degradat mult în anii de nefolosire. Împreună cu administrația orășenească și cu alți parteneri, precum Fundația Samuel von Brukenthal, în a cărei proprietate se află ansamblul, dezvoltăm un plan de acțiune pentru revitalizarea acestei impozante clădiri.

Situat între cele mai importante două pieţe ale oraşului, mai precis la colţul dinspre miază-noapte – răsărit al Pieţei Mari, Turnul Sfatului a fost din totdeauna simbolul caracteristic al oraşului Sibiu. Numele turnului provine de la funcţia de apărare asupra porţii de intrare în cea de-a doua incintă, situată în imediata apropierea clădirii ce adăpostea primăria Sibiului, menţionată documentar în anul 1324. Având iniţial funcţia de turn de fortificaţie, de apărare, din a doua incintă de fortificaţie, acesta se prăbuşeşte parţial în anul 1585, în urma unui cutremur. Parterul şi primele două nivele aparţin astăzi construcţiei originale din sec. XIII. În anul 1588 turnul a este reconstruit cu ajutorul contribuţiei cetăţenilor oraşului. În anul 1720 paznicii turnului primesc ordin din partea magistratului de a repeta la tobă, la fiecare jumătate de oră, bătaia ceasului. Acoperişul îşi schimbă înfăţişarea de-a lungul timpului, de la unul scund, piramidal, la cel piramidal octogonal înalt, flancat de patru turnuleţe care serveau drept semn de drept de judecătorie a oraşului. Forma actuală a turnului datează din lucrările de reconstrucţie executate între anii 1824-1826. Urcând scările până în vârf, Turnul Sfatului oferă o minunată panoramă a întregului oraş. Privind înspre nord, Sibiul dezvăluie râul Cibin, oraşul de sus fiind dominat de Turnul Bisericii Evanghelice Parohiale şi de Turnul Sfatului. Acoperişurile caselor cu streaşină paralelă cu strada sunt de o frecvenţă copleşitoare.

Pasajul Aurarilor pornește de sub turnul casei din Piața Mică nr. 24, situată în Orașul de Sus, coborând în trepte spre Piața Aurarilor, aflată în Orașul de Jos. Denumirea pasajului se justifică prin aceea că în zonă își aveau atelierele meșterii aurari. Conservându-și înfățișarea medievală de la 1567, pitorescul Pasaj al Aurarilor poate fi considerat unul dintre cele mai romantice locuri din Sibiu. La capătul de sus al pasajului se află un turn de apărare din incinta a doua de fortificații a Sibiului - Turnul Porții Aurarilor - păstrat din secolul al XIII-lea.

Pasajul Scărilor este unul dintre locurile cu atmosfera medievală cel mai bine conservată din Sibiu. Unii istorici presupun că Pasajul Scărilor ar fi fost construit prin secolul al XIII-lea, dar majoritatea specialiștilor opinează că abia la începutul secolului al XIV-lea primarul Markus Pempfflinger a dispus construirea pasajului. Cunoscut și sub numele de “Zidul cu ace”, Pasajul Scărilor a fost construit din piatră și cărămidă, făcând legătura între Orașul de Sus și Orașul de Jos prin două ramificații de scări și arcade care înconjurau zidurile cetății din jurul Bisericii Evanghelice. Pasajul se termină în partea de sus, la întretăierea cu strada Odobescu, cu Turnul de Poartă și cu Primăria Veche, astăzi Muzeul de Istorie din cadrul Muzeului Național Brukenthal. Clădirea aflată pe latura sudică a Pasajului Scărilor adăpostește cel mai vechi restaurant din România, unde - se spune - însuși Mihai Viteazul a luat masa după bătălia de la Șelimbăr. În Pasajul Scărilor se ajunge pe sub bolta în arc a Turnului Scărilor.

Alipită Bisericii Romano-Catolice Iezuite „Sf. Maria” (1726-1733) clădirea face parte din complexul eclezial ridicat în 1739 pe locul unor clădiri publice demolate, mai puţin subsolurile în care sunt prezente elementele specifice construcţiilor Sibiului gotic. De asemenea, corpul din dreapta din Piaţa Mare păstrează şi parterul vechii clădiri din sec. XV. Clădirea a fost destinată locuirii preoţilor bisericii şi Colegiului Iezuit. Întregul complex a fost edificat în spiritul contrareformei promovate de Casa Habsburg ca suverani ai Imperiului şi principi ai Transilvaniei într-un oraş profund protestant. Ansamblul arhitectonic – biserica, colegiu - este ilustrativ ca citat cultural specific expresiei iluminismului vienez.

Încă din secolul al XV-lea în această casă a funcţionat monetăria Sibiului, a aparţinut iniţial unor bancheri florentini, apoi patricianului Georg Hecht, primar al Sibiului (1493) proprietatea trecând în stăpânirei familiei Wayda timp de 237 de ani când a fost vândută cu 20.000 de guldeni „Universităţii Săseşti”(1821). Construcţia iniţială este edificată în secolul XIV şi modificată în secolul XV, substanţa murală păstrează elemente ale goticului târziu la toate nivelele, bolţi cu nervuri, profilatură, portaluri gotice. Actualul aspect al faţadei a rezultat printr-o „modernizare” din secolul XIX care a modificat complet faţada proprie stilului Renaşterii al faţadei originare. Casa rămâne reprezentativă prin numeroasele elemente gotice şi de renaştere conţinute în interior.

Traseu: Muzeul în aer liber ASTRA (Sibiu) - Rășinari - Muzeul în aer liber ASTRA - Sibiu Din 11 octombrie 2014, iubitorii de mişcare în aer liber şi de plimbare cu bicicleta, beneficiază de o pistă de agrement destinată strict acestui scop. Pista care începe în Dumbrava Sibiului (zona Grădinii zoologice) măsoară în totalitate 10.623 metri, fiind structurată pe 3 tronsoane distincte şi este cotată ca grad de dificultate UŞOR. Tronsonul 1: în lungime de 4860 metri, asfaltat integral, se derulează între Dumbrava şi Tropinii Noi, fiind accesibilă tuturor categoriilor de biciclete. Tronsonul 2: în lungime de 4455 metri, care şerpuieşte efectiv prin Pădurea Dumbrava, este alcătuit dintr-o structură stabilizată, accesibilă mai ales bicicletelor de trekking şi mountain bike. Tronsonul 3: care se desfăşoară între Staţia de tratare a apei şi intrarea în Sibiu (Calea Poplăcii) şi flanchează lateralele DJ 106R, măsoară 1308 metri, asfaltaţi integral, fiind accesibil tuturor categoriilor de biciclete. Fiind vorba de o pistă de agrement, viteza de deplasare recomandată este de 10 - 15 km/oră. De asemenea, în scopul evitării accidentărilor este interzis accesul cu mopede, motociclete sau cu oricare alt tip de vehicule şi atelaje. Lungime: 10,6 km Grad de dificultate: ușor Sezonalitate: Accesibil în toate sezoanele. SURSA text si poze: http://www.sibiu-turism.ro/Ce-facem-Activitati--Trasee-de-bicicleta-Pista-de-biciclete-Sibiu-Rasinari.aspx

Construit pe locul unui turn de poartă al celei de-a doua incinte de fortificaţii, Podul Minciunilor care leagă cele două sectoare ale Pieţei Mici, permiţând legătura dintre Oraşul de Jos şi Oraşul de Sus, este, fără îndoială, locul cel mai încărcat de legendă din Sibiu.  Reprezentând un veritabil simbol al oraşului, Podul Minciunilor a fost reconstruit în anul 1859, la fabrica lui Fredericus Hutte, fiind primul din România şi al doilea din Europa confecţionat din fontă turnată, cu decoraţiuni prin traforare şi având la capete două cercuri mari decorate cu stema Sibiului. Până la construirea acestui pod, accesul între cele două sectoare ale pieţei se făcea pe sub un conglomerat de clădiri, demolat în 1851. Zidul care susţine scara înglobează un ancadrament pătrat din piatră, vestigiu al unei construcţii medievale. Podul Minciunilor este considerat un loc romantic, unde îşi dădeau întâlnire îndrăgostiţii, deşi pe seama acestuia circulă cel puţin patru legende ... Cea mai cunoscută legendă este că podul are urechi și o putere greu de imaginat astfel că, la fiecare minciună auzită, el începe să geamă din toate încheieturile și se prăbușește, aducând mincinosul cu picioarele pe pământ. După o altă legendă, în Piața Mică din Sibiu se țineau mai multe târguri, iar, după ce ajungeau acasă, unii cumpărători își dădeau seama că au fost păcăliți. Ei se întorceau în piață și îi luau de piept pe negustorii mincinoși și, în hohotele de râs ale mulțimii, îi aruncau de pe pod. Astfel, când poposeau din nou la Sibiu negustorii se temeau să îi mai înșele pe localnici. O legendă spune că pe acest pod obișnuiau să se plimbe cuplurile de îndrăgostiți. Tinerii își jurau acolo iubire veșnică, iar fetele afirmau că sunt fecioare. Însă, după noaptea nunții, se descoperea că unele fete erau mincinoase. Acestea erau târâte pe pod, fiind aruncate peste balustradă. În Sibiu locuiau mulți cadeți care studiau la Academia Militară. Aceștia își dădeau întâlnire pe pod cu tinerele domnișoare localnice, le promiteau multe și apoi erau lăsate să-și aștepte în zadar bărbații care uitau de ele și de jurămintele de amor.

Primăria Mediaș

Clădirea Primăriei joacă un rol important în viaţa oraşului, fiind situată într-un edificiu elegant din Piaţa Mare a Sibiului.  La începutul secolului XX au fost demolate casele de pe latura nord-vestică a Pieţei Mari, de lângă turnul Bisericii Romano-Catolice, construindu-se edificiul Băncii de Credit Funciar în anul 1906, în stil eclectic, cu elemente de Art Nouveau. Clădirea este realizată în formă de potcoavă, având subsol, parter înalt, două etaje şi un subsol mansardat. Impresionează faţada încărcată de elemente decorative, precum şi interiorul în stil Art Nouveau. Imobilul a fost naţionalizat în perioada comunistă, găzduind diferite instituţii administrative şi financiare. După anul 1990 aceste instituţii s-au retras pe rând, edificiul intrând în patrimoniul municipalităţii.  Ulterior, au fost demarate ample lucrări de reabilitare şi recompartimentare, incluzând şi extinderea spaţiilor de birouri în mansarda nefolosită anterior, instalarea unui ascensor care să permită accesul persoanelor cu handicap, precum şi transformarea curţii interioare într-o încăpere acoperită, ce va constitui un spaţiu de aşteptare pentru persoanele care au probleme de rezolvat în Primărie. Au fost reconfigurate spaţiile interioare, care, după amenajări, numără 75 de birouri, o sală expoziţională alături de alte patru anexe, trei săli de şedinţă, zece holuri publice pentru a asigura accesul în birouri, plus un subsol multifuncţional în care va funcţiona şi arhiva instituţiei.

Nominalizată în Lege nr. 5/2000 – în suprafață de 180 ha urcă, din limita nordică marcată de bordura cascadei, pe cele două culmi (Netedu-Buteanu - est, respectiv Culmea Bâlii vest) până în creasta somitală cuprinsă între Vf. Paltinu – vest și Vf. Iezărul Caprei – est. Actualmente acest areal este parte a sitului „Natura 2000” Munții și Piemontul Făgăraș ca și excepționala „REZERVAȚIE FAUNISTICĂ ARPĂȘEL” din imediata sa vecinătate.

Comuna Sadu, atestată documentar din anul 1383, este poarta de intrare în munţii Lotrului şi Cindrelului, fiind situată în sudul Transilvaniei, la 18 km sud de Sibiu, pe valea râului Sadu (Valea Sadului), în zona de contact dintre Depresiunea Sibiului şi Munţii Cibinului. În comuna Sadu se poate ajunge din două direcţii: dinspre Sibiu (25 km) prin Cisnădie (DJ106C), străbătând terenuri pe care se succed alternativ păduri şi fâneţe, sau din Tălmaciu (7 km), pe drumul desprins din centrul oraşului către vest (DJ105G), drum care însoţeşte apa râului Sadu printr-o zonă cu multe terase. Obârșia comunei Sadu se pierde în negura vremurilor, fiind socotită pe drept cuvânt una din cele mai vechi așezări rurale de pe pământul Transilvaniei. Una din cele mai vechi referiri la Sadu dateaza din anul 1210. Intr-un document de atunci se face precizarea ca in oastea comitelui Ioachim al Sibiului se aflau, alaturi de sasi si secui, un numar important de romani ca „pazitori ai cetatilor de granita”. Multi dintre ei proveneau chiar din Sadu. Asezarea Sadu a ocrotit la sanul ei numai oameni liberi, pastratori dirji ai legii celei vechi, ai limbii, ai portului si ai obiceiurilor. Chiar atunci cand, prin constrangere, regii unguri din familia Arpad, ca Geza al II-lea, Andrei al II-lea si Bela al IV –lea, le-au impus sa primeasca in preajma lor colonisti din Apus, ei nu s-au lasat striviti de jugul iobagiei. Sat de margine fiind, locuitorii Sadului mistuiti fiind de dorul de libertate, dispuneau in vremuri de restriste intre altele, de o puternica arma de lupta: emigrarea. Treceau adica la fratii lor de la sudul Carpatilor, bine stiind ca, pana la urma, prigoana va slabi pentru-ca „golindu-se tara de oameni nu va mai avea cine plati darile”. Sadu este un sat de margine romanesc model, in care setea de adevar si dreptate au fost temeiuri puternice de viata.

Situată în Munții Cindrel, la 1440 m altitudine, Păltinișul este cea mai veche stațiune montană din România și una dintre cele mai îndrăgite destinații pentru sporturile de iarnă. În timpul verii, traseele ce șerpuiesc printre pajiști alpine și lacuri glaciare sunt o atracție pentru excursii pe jos sau cu bicicleta. Condițiile selecte de cazare și serviciile de calitate sunt de mult cartea de vizită a hotelurilor și pensiunilor din stațiune. După o tură de schi sau o drumeție de neuitat, vă puteți răsfăța cu servicii SPA, delicii culinare și facilități de top. Schitul Păltiniș, cu bisericuța de lemn, izvorul Hohe Rinne, care a dat vechiul nume german al stațiunii, parcul de aventuri din apropiere, pistele de schi și nenumăratele trasee montane sunt tot atâtea motive să alegeți Păltinișul pentru o vacanță de vis în inima munților.

În faţa portalului sudic al Bisericii Evanghelice este amplasată statuia episcopului Georg Daniel Teutsch (1817-1893), sculptată în bronz, în anul1899, de Adolf von Donndorf. G. D. Teutsch a fost episcop şi istoric, membru de onoare al Asociaţiei ASTRA. Monumentul îl reprezintă în picioare, în costum preoţesc, ţinând Biblia în mâna stângă, iar mâna dreaptă fiind sprijinită de o colonetă pe care sunt aşezate documente ce simbolizează libertăţile medievale de care se bucurau saşii.

Soseaua TRANSFAGARASAN este situata pe Drumul National 7C ce leaga Transilvania de Muntenia, traversând cel mai înalt lant muntos din România: Muntii Fagaras. Drumul este deschis pe toata lungimea doar 4 luni pe an (iulie, august, septembrie, octombrie). Portiunea de drum cuprinsa între kilometrul 104 (Piscu Negru – jud. Arges) si kilometrul 130,8 (Bâlea Cascada – jud. Sibiu) este inchisa circulatiei in fiecare an in perioada 1 noiembrie - 30 iunie. Soseaua ramâne deschisa circulatiei pe urmatoarele sectoare: - Jud. Arges - din localitatea Bascov pâna la Piscu Negru (km. 104); - Jud. Sibiu - de la intersectia cu DN 1 (km. 151 + 955) pâna la Cabana Bâlea Cascada (km. 130+800). De la Balea Cascada se poate ajunge la Balea Lac cu telecabina. Website: www.Transfagarasan.net Facebook: www.facebook.com/Transfagarasan Twitter: www.twitter.com/Transfagarasan

Denumit si DN7C, Transfăgărășanul după ce străbate Comuna Cîrțișoara, are punctul terminus la 5 km nord de această localitate în DN1 (E68) la km 267, ruta Brașov-Sibiu. Banda de asfalt pornește de fapt de la km 0 (Bascov) în direcția Curtea de Argeș. La 35 km de la plecare, Curtea de Argeş atrage prin reverberaţiile ei istorice dar mai cu seamă cu fermecătoarea dantelărie arhitecturală a Bisericii Domneşti şi legendara ei construcţie. Nu departe, în amonte pentru că, treptat începe urcuşul, în satul Cetăţeni o atracţie de valoare este Schitul Negru Vodă. Un alt reper important este Cetatea Poienari - loc de legendă ale celui mai cunoscut şi mediatizat personaj al istoriei noastre - Vlad Ţepeş. DN7C străbate apoi aşezările Ungureni şi Căpăţâneni intrând în spectaculoasele Chei ale Argeşului. Urcând peste viaductele agăţate de peretele de piatră ale muntelui atingem, la 830 m altitudine, Barajul Vidraru. Locul oferă câteva puncte de belvedere deschisă până spre Valea Topologului (spre vest) şi peste acumularea de ape (spre nord), în pereţii gri-albăstrui ai Negoiului. Aproape de coronamentul barajului, pe stânga, se află restaurantul Casa Argeşeană. Urmând conturul lacului pe DN7C, la km 70,500, pe o terasă de deasupra şoselei, se află primitoarea Cabană „Valea cu peşti” care poate fi gazdă bună cu dotările actuale şi serviciile pe care le oferă. La circa 4 km amonte de acest punct, pe dreapta - est - se desprinde un drum forestier bine întreţinut pe care, după 1 km se ajunge la Pensiunea Vidraru situată într-o poieniţă copleşită de pădurea deasă ce o înconjoară. Revenind pe asfalt, şoseaua ocoleşte golfurile adânci ale lacului, trece pe la Gura Oticului iar la „Coada lacului” întâlneşte desprinderea DN7D care conduce la Complexul Turistic Cumpăna de pe malul vestic al lacului. Cu cele 88 locuri de cazare, 20 „căsuţe”, debarcader ş.a., Cumpăna este cea mai mare bază turistică de pe acest versant al muntelui. De aici se deschid trasee turistice marcate spre Vărfurile Negoiu şi Lespezi - Călţun. De la intersecţia cu DN7D în amonte pe DN7C urcăm 12 km la cota 1200 m unde, pe dreapta (est) se află Hotelul „Piscul Negru” cu excelente dotări şi servicii de calitate. Câteva sute de metri amonte, pe stânga
(la vest) o alcătuire de pensiuni, hotel şi chiar o mănăstire oferă găzduire şi alte servicii turistice. Şi de aici se deschid trasee turistice marcate spre Călţun dar şi spre Culmea Muşeteica peste vârfurile Piscul Negru, Joarzea şi Culmea Năneasa. Urcând de aici la 1520 m altitudine întâlnim, după doar 6 km, pe partea dreaptă (est) Cabana „Izvorul Caprei”, clasificare ***, având 27 camere duble, apartament, sală de conferinţă, restaurant, terase, „parc de aventură”, parcare. Ultima locaţie de pe acest versant este Cabana „Refugiul Salvamont Cota 2000”. Parcurgând tunelul rutier se iese în căldarea glaciară Bâlea, unde cabanele „Bâlea Lac” şi „Paltinu” oferă întreaga gamă de servicii turistice montane. Este aici şi sediul Serviciului Public Salvamont Sibiu. Din acest punct DN7C coboară de la 2040 m la Bâlea Cascadă, puţin peste 13 km, la cota 1234 m. Este cel mai spectaculos tronson al Transfăgărăşanului fapt care i-a determinat pe cei de la Top Gear să aprecieze: „România o ţară cu privelişti care îţi taie respiraţia şi cu o şosea de munte beton”. Între aceste locaţii funcţionează şi telecabina (capacitate 12 persoane simultan). La circa 600 m altitudine, înşiruirea de pe partea stângă a râului, a pensiunilor și caselor de vacanţă aproape formează o mică localitate. La mai puţin de 5 km aval se află Cîrţişoara cu cele două sate parcurse de râul omonim - Streza şi Oprea. Este satul natal al cunoscutului Badea Cârţan şi al haiducului Andrei Budac, care fiecare în felul său, au făcut cunoscută această comunitate mult peste hotarele acelor timpuri. Din comuna Cârţişoara spre nord, Transfăgărăşanul mai continuă 4 km, se uneşte cu DN1 (E68) la capătul celor 151 km. Până la Sibiu (vest) de aici avem 42 km, iar spre Făgăraş (est), 37 km. Totul despre Transfăgărășan: - iniţial în 1970 - şoseaua alpină care traversează, pe direcţia nord-sud Munţii Făgăraş, a fost proiectată pe 91 km, din DN1 (E 68) până aproape de barajul de la Vidraru; - în prezent, şoseaua începe de la Bascov (km 0) sub denumirea DN7C şi după un parcurs de 151 km face joncţiune cu DN1 (E68), la 4 km nord de localitatea Cîrţişoara; - construcţia a început la 20 martie 1970 iar inaugurarea ei a avut loc în 20 septembrie 1974; - în zona înaltă a construcţiei, de peste 1500 m, în perioada de iarnă lucrările, datorită microclimatului, au fost posibile doar 3-4 luni din an; - pentru realizarea amplelor lucrări de terasare, de artă - poduri, podeţe, copertine, tunel rutier etc. - au muncit timp de patru ani peste 50000 constructori, în majoritate (circa 95 la sută) militari; - numai de la Piatra Albă (la nord de Cascada Bâlea), până la Lacul Bâlea - 16 km distanţă - se executau zilnic între 10 - 20 detonări de explozibil pentru dizlocarea stâncilor; - per total au fost dislocate şi transportate, în patru ani, 3 milioane metri cubi de stâncă, echivalentul a 6600 trenuri a câte 50 vagoane fiecare; - numai volumul terasamentelor construite cumulează 1,5 milioane metri cubi; - pe traseul proiectat - 91 km - au fost construite 830 lucrări de artă transversale din care 550 poduri şi podeţe, 27 viaducte, 200 000 metri cubi zidării din piatră fasonată. Tunelul Bâlea Lac – Capra: * Lungimea totală a tunelului 887 m; lăţimea căii rutiere - 6 m, pasajul pietonal - 1 m; * altitudinea minimă a tunelului 2025 m, altitudinea maximă – 2042 m; * numai din tunel s-au excavat 40 600 metri cubi rocă, pentru dislocarea acestora folosindu-se peste 20 tone de dinamită; * consolidarea lucrării a necesitat 35 737 tone ciment, 897 tone oţel, 24 000 ancore metalice, mii de metri de plase sudate şi cofraje.

Traseu Bâlea Cascadă, Muchia Buteanu, Netedu, Bâlea Lac PUNCTE: Traseu Bâlea Cascadă, Muchia Buteanu, Netedu, Bâlea Lac MARCAJ: bandă albastră; DURATA: 4 ½ ore; DIFICULTATE: peste medie (iarna închis). Poteca pornește pe lângă telecabină urcând abrupt prin pădure. Ajunsă în Transfăgărășan traseul coboară cca. 100 m în aval (spre stânga) după care se îndreaptă spre est urcând pe un jghiab abrupt până în golul alpin.

Turnul Archebuzierilor, denumit mai târziu Turnul Postăvarilor (Pânzarilor), este cel mai sudic dintre cele trei turnuri de apărare construite pe Strada Cetăţii. Datează din secolul al XIV-lea şi face parte din a treia centură de fortificaţii a Sibiului. Denumirea sa provine de la prezența la primul nivel a unor metereze în formă de gaură de cheie, prin care se putea trage cu archebuza. Turnul Archebuzierilor este construit din piatră (până la înălțimea de circa 1 metru) și din cărămidă (de la circa 1 m până sus). El are formă de prismă ortogonală. Cinci din laturile sale sunt situate în exteriorul incintei fortificate. Partea superioară a turnului este ieșită în afară și sprijinită, la fel ca la majoritatea turnurilor sibiene, pe console în ale căror arce de legătură sunt prevăzute guri de aruncare. În interior, turnul avea două drumuri de rond folosite ca loc de manevră şi de amplasare a ostaşilor în timpul luptelor de apărare. Se consideră că actualul turn rezultă din transformarea şi supraînălţarea altuia mai vechi.

Turnul se suprapune tunelului porţii cu boltă plincintru, deschiderea spre exteriorul incintei III este flancată de doi contraforţi. Etajul întâi integrat locuinţei Altemberger (primăria veche), este boltită plincintru. Pe latura spre Colegiul Brukenthal este păstrată comunicarea spre ansamblul clădirilor, constituind latura sud-vestică a Pieţei Huet înlocuite în prezent de Liceul Brukenthal. Acoperişul turnului este de tip piramidal scurt.

Turnul Dulgherilor este cel mai nordic dintre turnurile de pe Strada Cetăţii, fiind construit în secolul al XIV-lea şi făcând parte din a treia centură de fortificaţii a oraşului Sibiu. Denumirea sa vine de la breasla Dulgherilor, care era desemnată să îl întreţină şi să îl apere.  Turnul Dulgherilor este construit din piatră și cărămidă, având la bază o formă circulară, delimitată de porțiunea următoare printr-o cornișă pronunțată, după care turnul capătă formă de prismă octogonală, încheiată în partea superioară printr-o porțiune ieșită în afară, susținută de console cu guri de foc între arce. La primul nivel al turnului se află metereze în formă de gaură de cheie, realizate în special pentru a permite executarea focului de archebuze. Partea superioară a turnului este ieșită în afară și sprijinită pe console în ale căror arce de legătură sunt prevăzute guri de aruncare. 

Turnul Gros, situat pe Strada Cetății şi pe Bulevardul Corneliu Coposu, este o construcție masivă de plan semicircular, în forma literei U, ieșind cu circa 25 de metri în afara zidului exterior. Zidurile sunt din cărămidă, cu piatră la bază, având o platformă pe care erau amplasate în trecut tunurile. Turnul a fost construit în jurul anului 1540 de Markus Pempfflinger, judele regal al Sibiului, şi făcea parte dintre fortificațiile înglobate ulterior centurii de apărare a orașului. În interior erau amplasate cazemate prevăzute cu guri de tragere. S-au descoperit şi două canale din cărămidă, care se crede că serveau, unul la drenarea apei din şanţul exterior, iar celălalt la comunicarea între apărătorii aflaţi de o parte şi de alta a turnului. La iniţiativa lui Martin Hochmeister, tipograf și inițiatorul primei librării din România, devenit primar al Sibiului, masivului Turn Gros i-a fost înglobată în anul 1787 o sală - Sala Thalia, unde s-a amenajat primul teatru din țara noastră și unul dintre puținele din Europa. Sala era construită în stil rococo și dispunea de două balcoane și o lojă rezervată exclusiv guvernatorului Transilvaniei. După ce a ars într-un incendiu, în anul 1826, clădirea teatrului a fost reconstruită după model vienez. Pe scena acestui teatru au susținut reprezentații trupele de teatru românești conduse de Mihail Pascaly, Tardini-Vlădicescu și Matei Millo. Mai târziu, au urcat pe scena teatrului sibian mai multe personalităţi ale culturii româneşti, printre care şi celebrul compozitor George Enescu. Teatrul a funcționat fără întrerupere în această sală până în anul 1949, când a avut loc un nou incendiu devastator. Între anii 1990-2004, Consiliul Județean Sibiu a reconstruit Sala Thalia, schimbându-i totodată destinaţia. Astăzi, Sala Thalia găzduieşte Filarmonica de Stat Sibiu.

Turnul Olarilor este situat pe Strada Cetăţii, între Turnul Archebuzierilor şi Turnul Dulgherilor, cu acesta din urmă legându-se printr-un zid din incinta a treia de fortificaţii a Sibiului. Turnul a fost construit în secolul al XIV-lea, de-a lungul timpului suferind mai multe reparaţii şi modificări. Forma actuală datează din secolul al XVI-lea. Turnul Olarilor este construit din piatră și cărămidă, având la bază o formă dreptunghiulară, după care turnul se retrage la etajul intermediar, pentru a se încheia în partea superioară prin clasica porțiune ieșită în afară, susținută de console cu guri de foc între arce. La primul și al doilea nivel se află metereze în formă de gaură de cheie, realizate în special pentru a permite executarea focului de archebuze. Partea superioară a turnului este ieșită în afară și sprijinită, la fel ca la majoritatea turnurilor sibiene, pe console.

Turnul Pielarilor, cunoscut şi sub denumirea de Turnul cu Pulbere cel Mic, este situat pe Strada Pulberăriei şi datează din secolul al XV-lea, fiind unul dintre cele două turnuri păstrate în Oraşul de Jos. Turnul făcea parte din cea de-a patra centură de fortificaţii a Sibiului. Denumirea turnului vine de la breasla pielarilor, care aveau ateliere în această parte a oraşului şi care se ocupau cu paza şi întreţinerea lui. Turnul Pielarilor are formă octogonală și este construit pe patru nivele, dintre care ultimul ieșit în afară, cu un acoperiș de formă piramidală. Aici apar pentru prima dată ambrazuri largi pentru tunuri. Fiecare latură a turnului are guri de păcură și goluri de tragere pentru artileria ușoară, mai numeroase pe latura exterioară. Acoperișul are un steag de vânt din metal, de formă dreptunghiulară, care se pare că a apărut recent, după jumătatea secolului al XIX-lea. Turnul Pielarilor este considerat un mare supravieţuitor al oraşului Sibiu, fiind distrus şi refăcut de mai multe ori de-a lungul timpului. În marele incendiu din 31 martie 1566, turnul a explodat din cauza pulberii depozitate aici. Turnul a fost apoi afectat de un alt incendiu catastrofal, cel din 7 septembrie 1570, pentru ca, în 28 august 1638, turnul să explodeze a treia oară din cauza unui fulger. A fost reconstruit în acelaşi an.

Turnul Pulberăriei este situat în curtea Grupului Şcolar Independenţa, în nordul cetăţii, pe Strada Ocnei. A fost construit în anul 1552 pe locul unui turn mai vechi, cel al fierarilor, şi făcea parte din cel mai puternic complex fortificat al oraşului, care apăra Poarta Ocnei (sau a Cizmarilor). Denumirea turnului vine de la destinaţia sa la acea vreme, fiind turn pentru depozitarea pulberii necesare funcţionării armelor de foc uşoare sau grele şi turn de apărare. Este un turn masiv, cu plan circular, având acoperişul cu ziduri groase, cu guri de foc de mici dimensiuni, fiind construit în acest mod pentru a putea rezista tirului artileriei de asediu. Doar o mică porţiune este expusă spre partea exterioară. Accesul în interior se făcea printr-o rampă, care ducea la intrarea aflată spre actuala stradă a Zidului şi spre drumul de strajă al zidului. Paratrăznetul turnului s-a păstrat până astăzi. Turnul a fost restaurat între anii 1974 şi 1975, ultima sa destinaţie fiind găzduirea atelierelor de creaţie ale Uniunii Artiştilor Plastici.